Stiu...pana la urma visez la utopii. Dar efectiv mi-e dor de acele momente in care fericirea e fericire si punct. Acea fericire pe care o aveai cand primeai o bomboana de la bunica, sau cand iti dadea o lingurita de dulceata din nucile verzi pe care te-ai chinuit toata ziua sa le cureti.
Acum, mi se pare ca traiesc o fericire falsa. Ma umplu cu lucruri faine care se golesc instantaneu. Ca si cand as arunca apa dintr-un pahar in chiuveta. Parca nu ma pot bucura de un concert de colinde fara ca, mai apoi, sa vin acasa si sa imi plang neajunsurile. Nu ma mai pot bucura de prieteni, pentru ca mai apoi sa vin acasa si sa vad cat de singura sunt defapt.
Cand eram copila cel mai bun prieten imi devenea cel care mi-a impins hinta ca sa prind avant, sau fata cu care am impartit un sotron in curtea scolii.
Mi-e dor de sentimentul acela de siguranta pe care il aveam cand stiam ca ma tine mama in brate si nimeni nu imi poate face rau.
Nu stiu...pur si simplu mi-e dor de fericiri care dureaza. Care raman impregnate in suflet cum ramane o fotografie pe hartia fotografica.
Visez la fericiri pure! Visez la utopii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu