Antonimii

                                         Cantec tematic, poti sa il asculti pe fundal.

De prea putine ori ma intalnesc cu mine. Pretind ca trebuie sa traiesc cu mine insami 24 din 24, 7 din 7, dar nu e adevarat! Nu sunt eu cea care ocupa carapacea asta, numita trup, zi de zi. E o straina care imi invadeaza corpul si mintea cu ganduri ciudate, cu lucruri pe care nu le inteleg.
E necunoscuta care ia forma mea. E aceea care isi doreste perfectiunea si o nemultumeste totul la sine. E aceea care ma ataca frecvent cu desconsiderare si ura.
E neghioaba care pune intrebari aiurea, care nu pricepe nimic si care se crede inteligenta si, ce mai, foarte interesanta!

Si apoi, mai e cealalta!. Care a facut pace cu lumea si cu ea insasi. Cea care isi adora imperfectiunile si defectele ca fiind parti care o completeaza.
E cea care si-a acceptat conditia de om sihastru si peregrin prin lumea asta.
Atunci ma intalnesc eu cu mine. Cand devin constienta de tot ceea ce ma inconjoara si realizez ca toate lucrurile care mi se intampla ma ajuta sa cresc.
Atunci cand sunt multumita cu carapacea mea. Cand ma uit la orice om si vad frumosul din el.
Atunci cand nu ma chinui sa creez, ci totul vine de la sine, lucrurile se intampla sau nu, si asta e bine!

In mine locuiesc doua naturi care se zbat pentru locul intai. Si, la sfarsit, va castiga cea pe care o hranesc mai mult, normal!

Ganduri despre oameni

Intotdeauna cand ma uit la un om ma sperie, dar ma si fascineaza in acelasi timp. Stii ca vezi ochii persoanei, ii vezi gesturile, ii studiezi personalitatea. Dar nu stii niciodata ce se intampla cu exactitate in spatele acestor lucruri. Omul, pana la urma, lasa sa se vada ce vrea in afara.Nu o sa iti spuna niciodata tot ce se intampla in spatele gandurilor pe care le afirma sau le descopera.

Ma sperie de ce e capabil un om, poti ajunge foarte usor la afirmatia "credeam ca il cunosc". Un om se poate schimba radical, 180 de grade, intr-o clipa.
Nu poti spune ca il cunosti in totalitate, pe de-a-ntregul, niciodata. Intotdeauna va avea o latura pe care tu nu ai descoperit-o, sau pe care acea persoana nu a scos-o la vedere.

Dar ma si fascineaza de ce e capabil un om. Poate face lucruri infinite. Nu poti sa spui niciodata ca a ajuns la potentialul maxim. Intotdeauna va mai avea ceva de aratat, de descoperit, de inventat. Crestem toata viata, pana ajungem la moarte. Pana la acest punct nu se poate spune ca ne-am oprit din crestere, din evoluat.

Cred ca Dumnezeu a creat omul si ma minunez cand vad ce bine structurati ne-a facut, cata imaginatie a implicat in acest proces de creatie si in faptul ca fiecare din noi e unicat.

Totusi, ma dezarmeaza faptul ca nu putem ajunge perfectiunea oricat am cauta-o. Ca nu vom putea niciodata, cat traim, sa spunem "gata, sunt complet". Si totusi, imperfectiunea asta ne face unici si ne modeleaza si ne aduce cu picioarele pe pamant.

Pana la urma, ador necunoscutul din spatele ochilor in aceasi masura in care mi-e ciuda ca nu o sa pot niciodata sa il cunosc.