Rugaciune. de Octavian Goga

Recent am mers intr-un sat unde am ajutat niste oameni. Noi o numim "misiune". Ajutam oamenii si le aratam ca nu o religie ii mantuieste ci Dumnezeu Insusi. Si ca acolo sus in cer Dumnezeu nu e interesat de urmarea unor ritualuri ci de inima cu care facem lucrurile.

Am gasit ieri o poezie care, intr-un fel sau altul, in unele versuri, exprima starea sufletului meu. O poezie care imi aminteste de oamenii de acolo.

Ratacitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stapâne,
În fata stralucirii tale.
În drum mi se desfac prapastii,
Si-n negura se-mbraca zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Parinte, -orânduie-mi cararea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapa,
Cum vor sa-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapa.
Din valul lumii lor ma smulge
Si cu povata ta-nteleapta,
În veci spre cei ramasi în urma,
Tu, Doamne, vazul meu îndreapta.

Dezleaga mintii mele taina
Si legea farmecelor firii,
Sadeste-n bratul meu de-a pururi
Taria urii si-a iubirii.
Da-mi cântecul si da-mi lumina
Si zvonul firii-ndragostite,
Da-i raza soarelui de vara
Pleoapei mele ostenite.

Alunga patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Si de durerea altor inimi
Învata-ma pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi prada
Ursitei mastere si rele,
Ci jalea unei lumi, parinte,
Sa plânga-n lacrimile mele.

Da-mi tot amarul, toata truda
Atâtor doruri fara leacuri,
Da-mi viforul în care urla
Si gem robiile de veacuri.
De mult gem umilitii-n umbra,
Cu umeri gârbovi de povara...
Durerea lor înfricosata
În inima tu mi-o coboara.

În suflet seamana-mi furtuna,
Sa-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsa
Pe strunele înfiorate;
Si cum sub bolta lui aprinsa,
În smalt de fulgere albastre,
Încheaga-si glasul de arama:
Cântarea patimirii noastre.