joi, 10 iulie 2008

Mircea Cartarescu...."Pururi tanar, infasurat in pixeli"

"Am fost intr-o vreme, pe cand viata incepuse sa mi se para atat de cenusie incat nu mai merita traita, un maniac al jocurilor pe computer. Timp de vreun an de zile am avut nevoie de doza zilnica de virtualitate: imi faceam toate treburile pe fuga, renuntasem la mancare si la somn si imi tremurau mainile dupa claviatura si mouse[...]

Pe langa multe alte efecte de adanca alienare, jocurile de actiune si strategie mi-au schimbat, in acea vreme nu tocmai indepartata si nici tocmai cu desavarsire incheiata, insasi ideea despre om, despre trup, despre felul cum arata si functioneaza bucata asta complicata de materie care asculta- partial- de vointa noastra.[...]. Dar ceea ce deosebeste esential vietile noastre virtuale de cele reale este miraculoasa si binecuvantata putere de a da "Save". "Salveaza, tati, salveaza!" imi spune fiica-mea, alarmata, din doua in doua minute, de cate ori ma priveste jucandu-ma. "Jucandu-ma?". Nu: traindu-mi viata virtuala, cea in care sunt erou, in care n-am nevoie de prietenie, dragoste sau fericire, cu o intensitate cum n-am trait niciodata in "lumea cea comuna". Inaintea fiecarei confruntari decisive "salvez". Daca pierd, dau timpul inapoi de unde am salvat si-mi indrept greseala. Altfel, rareori as putea incheia un joc. Daca, vreodata, as fi consultat de autorul jocului in care traim cu totii si as putea sa sugerez o singura imbunatatire a lui, asta as indrazni sa cer: "Doamne, da-ne, macar de cateva ori in viata, puterea de a folosi comanda Save!", de a da timpul inapoi, de a sterge remuscarea, suferinta, raul provocat altora, de a repara ireparabilul. [...]

Niciun comentariu: